Ilegalii / Poveste si retete: Tacos, Salata de jicama, Supa de tortilla, Margarita …de la ADRIANA PARISSI | Bucatarescu
Home 1001 POFTE Choco-Delir Coffee4Ever Mancare de Aur Recomand: VGS (Vazut-Gustat-Savurat) Tester, Tester Travel Culinar Carte BLOG Boerescu DE-ALE GURII Dictionar Gourmet Mancare Sanatoasa Retete Vechi Retetele Copiilor Retetele Lumii Sex-Food Retete Scriitori Shop UMOR VEDETE Special Vinurile Vedetelor Interviu Dieta de Vedeta Nud VINURI & CO Fine Spirits Ghidul Vinurilor 2011 Retete de Vin Bere ZODIAC Pesti Varsator Capricorn Sagetator Scorpion Balanta Fecioara Leu Rac Gemeni Taur Berbec
Lat în spate, cu tâmplele uşor argintate, Gary ar fi părut un tip bine dacă s-ar fi mulţumit să zâmbească. Era total nepriceput la femei de parcă toată viaţa ar fi trăit în sihăstrie. Îmi explicase cândva că fusese crescut la o fermă şi îngrijise de vite. Fetele adolescenţei lui nu erau aşa de sofisticate ca cele de la oraş şi de atunci nu-şi mai găsise pe nimeni.
Uitasem fascinaţia lui Gary cu dansurile country şi prietenia cu Cathy şi Lee, o pereche de dansatori de la studio, care excelau în rock and roll, stilul de pe coasta de west şi dansul numit “doi paşi” la care fuseseră ani de-a rândul campioni.
În Dallas am stat la Rodica, una din prietenele făcute pe internet pe un forum culinar. Era de felul ei din Cluj şi făcea rezidenţa într-un spital din suburbii. Oraşul în sine părea cunoscut deşi nu mă aşteptam să fie atât de cald şi atât de umed.
-Nu e chiar ca-n serialul crab cu JR, dar nici departe, râse Rodica, făcându-mi un tur al oraşului şi, cel mai important, arătându-mi firma unde aveam să mă duc a doua zi la interviu. Mai mult de atât nu ştia ce să-mi spună pentru crab că avea un program infernal: gărzile de câte 48 ore în spital şi după amiezele petrecute învătând pentru un examen sau altul nu-i mai lăsau timp liber.
-Oricum, însă, nu duc lipsă de latini. crab Vin mulţi mexicani la Urgenţă. crab Dacă iniţial m-am bucurat, considerându-i de-ai mei, încet, încet mi s-a urât, căci cei ce vin sunt ilegali, needucaţi, miros şi probabil că nu s-au spălat pe dinţi în viaţa lor.
A doua zi am fost la interviu într-o bancă, în care personalul vorbea cu un uşor accent texan însA majoritatea celor care m-au intervievat erau străini. Legali, ca şi mine. După ce m-au fiert 4 ore cu întrebări din cele mai diverse şi prin faţa mea s-au perindat psihologi, manageri şi analişti, cel care ar fi trebuit să-mi fie şef m-a anunţat că mergem la prânz împreună cu alţi câţiva manageri şi cu şeful de departament, ca să-mi complice mie viaţa în momentul în care aveam să scriu scrisorile de mulţumire. Cum să ţin minte atâtea nume? Nimic nu mi-era mai urât decât interviurile la restaurant.
întrebări şi concentrându-se asupra răspunsurilor, intervievatul înghite cu noduri, îi stă mâncarea în gât şi nu de multe ori lasă felurile de mâncare abia atinse. Mă duseseră la Blue Mesa Grill, un restaurant cu specific de sud-vest, despre care revistele de
Zarisem în meniu – deşi eram în interes de servici crab – o listă cuprinzatoare de cocteiluri, însă alungasem repede imaginea şi motto-ul “Mâncarea e artă, tequilla e viaţă”, preopcupată fiind de ţinută, tonul vocii, crab să strecor câte o gluma ici şi colo şi să răspund la întrebările lor cu exemple din cariera mea profesională. Pe scurt, să îi conving că eu şi numai eu mă potriveam ca o manuşă postului pe care îl aveau disponibil.
Cum se întâmplă de obicei în astfel de cazuri, toată lumea comandase steak fajitas şi quesadilla, numai eu mă mulţumisem cu o salată din care nu putusem să iau decât câteva crab înghiţituri. Întrebările veneau parcă pe bandă rulantă; nu apucam să răspund uneia că altcineva mă întreba altceva. Pe de-o parte îmi părea bine pentru că era o regulă nescrisă între durata unui interviu şi şansele crab de a căpăta postul, ceea ce, se părea că avea să se confirme.
Am refuzat cafeaua şi desertul crab şi, după ce mi-am luat ramas bun de la toţi cu o familiaritate neobişnuită pentru noi, românii (“spune-mi George, îmi zisese cel care ar fi trebuit să-mi fie şef”) m-au lăsat în grija fetelor de la resurse umane, nişte blonde cu pielea crab deschisă şi vocea tărăgănată coborâte parcă din “Pe aripile vântului”.
Despre diferenţele dintre nord şi sud aveau să-mi vorbească mai pe seară Cathy şi Lee, pentru că i-am sunat şi le-am spus că eram în Dallas. S-au bucurat nespus, mi-au dat adresa clubului unde se desfaşura concursul şi, după ce au ciştigat, fără să îşi schimbe palariile de cowboy şi jachetele de piele cu care dansaseră, mi-au spus că le era foame. Le-am povestit despre Blue Mesa grill unde nu mâncasem nimic la prânz aşa că ne-am suit în taxi şi am mers acolo. Aveam ocazia acum să citesc pe îndelete meniul cu cele 60 de feluri de tequilla, şi poate tot atâtea feluri de mâncare pentru cină. Am ales supă de tortilla şi tacos de peşte Baja.
Am dat din umeri. De când plecasem din
Home 1001 POFTE Choco-Delir Coffee4Ever Mancare de Aur Recomand: VGS (Vazut-Gustat-Savurat) Tester, Tester Travel Culinar Carte BLOG Boerescu DE-ALE GURII Dictionar Gourmet Mancare Sanatoasa Retete Vechi Retetele Copiilor Retetele Lumii Sex-Food Retete Scriitori Shop UMOR VEDETE Special Vinurile Vedetelor Interviu Dieta de Vedeta Nud VINURI & CO Fine Spirits Ghidul Vinurilor 2011 Retete de Vin Bere ZODIAC Pesti Varsator Capricorn Sagetator Scorpion Balanta Fecioara Leu Rac Gemeni Taur Berbec
Lat în spate, cu tâmplele uşor argintate, Gary ar fi părut un tip bine dacă s-ar fi mulţumit să zâmbească. Era total nepriceput la femei de parcă toată viaţa ar fi trăit în sihăstrie. Îmi explicase cândva că fusese crescut la o fermă şi îngrijise de vite. Fetele adolescenţei lui nu erau aşa de sofisticate ca cele de la oraş şi de atunci nu-şi mai găsise pe nimeni.
Uitasem fascinaţia lui Gary cu dansurile country şi prietenia cu Cathy şi Lee, o pereche de dansatori de la studio, care excelau în rock and roll, stilul de pe coasta de west şi dansul numit “doi paşi” la care fuseseră ani de-a rândul campioni.
În Dallas am stat la Rodica, una din prietenele făcute pe internet pe un forum culinar. Era de felul ei din Cluj şi făcea rezidenţa într-un spital din suburbii. Oraşul în sine părea cunoscut deşi nu mă aşteptam să fie atât de cald şi atât de umed.
-Nu e chiar ca-n serialul crab cu JR, dar nici departe, râse Rodica, făcându-mi un tur al oraşului şi, cel mai important, arătându-mi firma unde aveam să mă duc a doua zi la interviu. Mai mult de atât nu ştia ce să-mi spună pentru crab că avea un program infernal: gărzile de câte 48 ore în spital şi după amiezele petrecute învătând pentru un examen sau altul nu-i mai lăsau timp liber.
-Oricum, însă, nu duc lipsă de latini. crab Vin mulţi mexicani la Urgenţă. crab Dacă iniţial m-am bucurat, considerându-i de-ai mei, încet, încet mi s-a urât, căci cei ce vin sunt ilegali, needucaţi, miros şi probabil că nu s-au spălat pe dinţi în viaţa lor.
A doua zi am fost la interviu într-o bancă, în care personalul vorbea cu un uşor accent texan însA majoritatea celor care m-au intervievat erau străini. Legali, ca şi mine. După ce m-au fiert 4 ore cu întrebări din cele mai diverse şi prin faţa mea s-au perindat psihologi, manageri şi analişti, cel care ar fi trebuit să-mi fie şef m-a anunţat că mergem la prânz împreună cu alţi câţiva manageri şi cu şeful de departament, ca să-mi complice mie viaţa în momentul în care aveam să scriu scrisorile de mulţumire. Cum să ţin minte atâtea nume? Nimic nu mi-era mai urât decât interviurile la restaurant.
întrebări şi concentrându-se asupra răspunsurilor, intervievatul înghite cu noduri, îi stă mâncarea în gât şi nu de multe ori lasă felurile de mâncare abia atinse. Mă duseseră la Blue Mesa Grill, un restaurant cu specific de sud-vest, despre care revistele de
Zarisem în meniu – deşi eram în interes de servici crab – o listă cuprinzatoare de cocteiluri, însă alungasem repede imaginea şi motto-ul “Mâncarea e artă, tequilla e viaţă”, preopcupată fiind de ţinută, tonul vocii, crab să strecor câte o gluma ici şi colo şi să răspund la întrebările lor cu exemple din cariera mea profesională. Pe scurt, să îi conving că eu şi numai eu mă potriveam ca o manuşă postului pe care îl aveau disponibil.
Cum se întâmplă de obicei în astfel de cazuri, toată lumea comandase steak fajitas şi quesadilla, numai eu mă mulţumisem cu o salată din care nu putusem să iau decât câteva crab înghiţituri. Întrebările veneau parcă pe bandă rulantă; nu apucam să răspund uneia că altcineva mă întreba altceva. Pe de-o parte îmi părea bine pentru că era o regulă nescrisă între durata unui interviu şi şansele crab de a căpăta postul, ceea ce, se părea că avea să se confirme.
Am refuzat cafeaua şi desertul crab şi, după ce mi-am luat ramas bun de la toţi cu o familiaritate neobişnuită pentru noi, românii (“spune-mi George, îmi zisese cel care ar fi trebuit să-mi fie şef”) m-au lăsat în grija fetelor de la resurse umane, nişte blonde cu pielea crab deschisă şi vocea tărăgănată coborâte parcă din “Pe aripile vântului”.
Despre diferenţele dintre nord şi sud aveau să-mi vorbească mai pe seară Cathy şi Lee, pentru că i-am sunat şi le-am spus că eram în Dallas. S-au bucurat nespus, mi-au dat adresa clubului unde se desfaşura concursul şi, după ce au ciştigat, fără să îşi schimbe palariile de cowboy şi jachetele de piele cu care dansaseră, mi-au spus că le era foame. Le-am povestit despre Blue Mesa grill unde nu mâncasem nimic la prânz aşa că ne-am suit în taxi şi am mers acolo. Aveam ocazia acum să citesc pe îndelete meniul cu cele 60 de feluri de tequilla, şi poate tot atâtea feluri de mâncare pentru cină. Am ales supă de tortilla şi tacos de peşte Baja.
Am dat din umeri. De când plecasem din
No comments:
Post a Comment